Unul din cinci

 

        Când eram de cinci ani am rămas singur acasă. Bunicii au plecat la câmp, iar eu, fără asistență, trăiam fericirea libertății totale. Adică, îmi imaginam că puteam să fac orice. După ce am încercat câteva borcane cu dulceață, am zis să sting setea cu o sticlă de must de struguri, dar nestăpânind bine băutul din sticlă, jumatate din conținut am vărsat pe haine. Și ce dacă? Trebuia să probez orice bucurie care îmi trecea prin minte. În cele din urmă supraîndulcit am găsit o joacă distractivă. La noi la țară clanța ușii cădea pe un pătrat din platbandă. Ce mi-am zis: să bag mâna mea micuță  în pătratul acela și, cu chiu cu vai a intrat. Când s-o scot n-a mai ieșit. „Doar n-am s-o ți-o las ție”, i-am zis eu bucății aceleia de metal. Dar nici gând să iasă. Atunci dă-i plâns și jale. Nimeni nu m-a auzit. Muștele și viespile dădeau roi în jurul meu, căci bluza și pantalonii erau îmbibați de must dulce. Am adormit atârnat cu mâna captivă în acele cătușe ale ușii. Așa m-a găsit bunicul. Și-a dat seama cât de gravă era situația pentru că mâna se umflase și se înnegrise. După ce a încercat fără succes să mi-o scoată s-a repezit în bucătărie și a venit, cu ce credeți? Cu ulei. Mi-a uns mâna și ușor mi-a tras-o până a ieșit. Bunicul a strâns repede cioburile de la sticla de must pe care am spart-o, a legat borcanele cu dulceață la loc, a șters petele risipite peste tot, apoi m-a spălat și schimbat cu alte haine. Când a terminat a venit bunica. Ne-a găsit pe amândoi stând pe câte o buturugă nu departe de locul unde am fost prizonier. Bunica nedumerită de cumințenia mea l-a întrebat pe bunicul dacă am fost cuminte. Inima îmi era cât un purice. Totul depindea de ce spune bunicul. „Lasă băiatul în pace! Nu vezi că este cuminte? Vezi vreun deranj pe undeva?”. După un control de rutină bunica nu a găsit ceva cu care să mă incrimineze. Am venit prin spatele bunicului și l-am îmbrățișat de bucurie că m-a salvat... a doua oară.

Dincolo de statistică

        Unul din cinci oameni din România suferă de un anume tip de dizabilitate. Unele sunt evidente, altele sunt mai puțin observabile. Toate însă vorbesc de o suferință între suferințe, de o dramă între alte drame, de un accident aparte. De la acel moment, de obicei viața curge altfel. Nu puțini dintre cei captivi în această suferință au avut gândul suicidului, și nu puțini chiar l-au încercat. Alții s-au retras din comunicare și s-au izolat, dublând durerea. Depresia, lipsa de dorința de a trăi sau revolta față de Dumnezeu, care parcă ar fi putut face ceva și nu a făcut înnegresc orizontul oricărei speranțe. Pe deasupra mai există și un stigmat al oamenilor, „fără probleme”, care ignoră nevoile celor cu dizabilități sau, insensibili, trec pe lângă ei ca și când ar fi vinovați de ceva anume de nu participă și ei la bunul mers al societății. Unul din cinci poartă cu el o povară, care parcă crește cu fiecare zi. Deodată viața acestor oameni, care fac milionul în această țară se simplifică și din ce puteau să facă cândva sau ar fi putut face, acum fac foarte puțin, încercând doar să supraviețuiască. Mulți sunt în spatele zidurilor unei case mai mari sau mai mici, ascunzându-și dizabilitatea, sau nefiind nimeni să-i scoată în zgomotul străzii. Ce care nu văd dintr-un motiv sau altul, însoțiți sau nu, îi enervează pe șoferii grăbiți, care ar vrea să treacă mai repede spre destinația lor totdeauna urgentă. Câți le cunosc viața, nevoile, durerile, bucuriile, dacă sunt, visurile, speranțele, așteptările? Și,oare, ce-ar putea face ei ca să devenim mai înțelepți, mai maturi, mai sensibili, mai profunzi și mai fericiți? Dar oare, cei valizi ce-ar putea face pentru cei care și-au prins viața într-un clește al durerii? Trei  întrebări, din care acum ne interesează doar a doua întrebare.

Iată un răspuns!

        La întrebarea: „Și,oare, ce-ar putea face ei ca să devenim mai înțelepți, mai maturi, mai sensibili, mai profunzi și mai fericiți?”, răspunsul vine și trebuie să vină pe câteva căi care se împletesc în final pentru a deveni un singur drum.

        În primul rând, povestiți-vă viața cu întreaga ei dramă atât cât vă permiteți. Există o mare lecție în ceea ce vi s-a întâmplat și dacă ați depășit momentul critic și acum trăiți cu speranță și încredere, cu curaj și cu asumarea dizabilității, care nu depreciază normalitatea, atunci veți putea ridica pe mulți dintre cei care cred că nu mai are sens viața. Prin ceea ce defrișați în fața ochilor celor care nu au trecut pe unde ați trecut voi, puteți să descoperiți multor oameni cum se împing limitele și cum se depășesc obstacole de netrecut. Cum se formează un caracter în ciuda durerii și limitelor. Trimiteți la revistă istoria vieții voastre care va însemna un medicament pentru unii care au pierdut pofta de viață.

        În al doilea rând comunicați cu oricine puteți comunica, ca să dovediți că sunteți tovarăși la relații care zidesc suflete în prietenie, încredere și parteneriate de valoare. Orice discuție sănătoasă pe care o inițiați telefonic, sau față către față vă ancorează în realitatea vieții, căci comunicând vă comunicați. Vă transmiteți viața celuilalt ca să se folosească de ea pentru o construcție cât mai bună în gânduri și fapte.

        În al treilea rând, purtați cu voi o viziune. Faceți ceva măreț pentru oameni de-acolo din scaunul cu rotile, din spatele ochelarilor fumurii. Ocupați-vă de un proiect de suflet, făcând bine cuiva, purtând de grijă cuiva, rugându-vă pentru ceilalți, chiar daca sunt valizi și-și poartă singuri de grijă. Militați pentru valorile adevărate spunându-vă apăsat părerea cea bună și cerească. Cântați cât mai frumos, spuneți cuvinte din Carte cât mai curat, vorbiți altora în spitale și școli de cum să-și ordoneze pașii ca să nu se frîngă în plăceri nenorocite.

        Folosiți experiența durerii care v-a prins prizonieri pentru o vreme din punct de vedere fizic, pentru a vorbi despre libertatea sufletului, care garantează refacerea totală atunci când Ziditorul va veni și va răsplăti pe cei care au lucrat spre binele altora. Uleiul Duhului Sfânt vă va elibera sigur așa cum am fost și eu eliberat de captivitatea la care am contribuit.

        Tu, unul din cinci, fii profesorul de viață pentru ceilalți. Spre binele altora trimite povestea ta de viață. Dumnezeu are nevoie de ea. Ca să fii salvat de două ori. 

 

George Uba