Speranță... până la capăt

 

        Într-o zi ne-a vizitat un musafir prețuit de familia noastră fără să ne anunțe, spre marea mea supărare. Mama m-a ținut forțat acasă, în acea duminică, zi care era deja programată pentru fotbal alături de tovarășii mei de joacă. Paharul nemulțumirii s-a umplut când mama mi-a trasat sarcina să cumpăr prăjituri pentru musafirul nedorit de mine. Am spus un „nu”, tare și răzvrătit ca să audă și  musafirul din camera cealată, care mi-a stricat ziua. Mama îmi șoptea și mă amenința cu pâra la tatăl meu, atunci când va veni, dar eu o țineam într-un „nu”hotărât. Până la urmă , a deschis ușa și m-a târât în fața oaspetelui ca să mă facă de rușine și să mă constrângă să ascult de porunca părintească. „Priviți  ce poamă am la casă! Nu vrea să mă asculte nici măcar când am musafiri! Vă închipuiți de ce e în stare atunci când nu avem pe nimeni în vizită!”

        Îmi pregătisem un al doilea „nu” la fel de răzvrătit și pentru intrusul nostru, fără să-mi pese de importanța și calitatea lui. Doar că planurile mele au fost dejucate magistral.

        „Îmi pare foarte rău,doamna Uba , că trebuie să vă contrazic”, spuse omul cu voce caldă. M-a luat lângă el, m-a mângâiat și a spus mamei mele: „Este cel mai cuminte băiat. Are o inimă bună și face tot ce spun părinții. Nu-i așa , Georgel?  Dar eu n-am nevoie de prăjituri, pentru că tu ești prăjitura mea și a Celui de Sus care iubește copiii ca tine. Uită-te la mine! Nu-i așa, că am dreptate, doamna Uba? Priviți ce față plăcută are și ce ochi limpezi de băiat cuminte. Vrei să fii prietenul meu?” Am dat din cap că vreau, pentru că m-a umplut de încântare. Am disprețuit pe dată fotbalul cu colegii mei de măidan. Interesant, credeam tot ce spunea omul acela despre mine. Nu e puțin lucru să fii prăjitura lui Dumnezeu și a omului acelui care era prieten cu El!

 

        Speranța care ne împinge pe un drum al împlinirii totale , în toate aspectele vieții, nu este o amăgire sau o ficțiune prin care să evadăm din situația care nu are niciodată vreo șansă de schimbare. Realitatea care îi corespunde speranței de a fi restaurați se bazează pe o temelia a unui adevăr care nu trebuie ascuns. Există o promisiune făcută de Cartea speranței, Biblia , a cărei împlinire are certitudine datorită autorității Celui care o face: Dumnezeu.

        Asociația ”Ridică-te și umblă” s-a înființat având imperativul speranței în însăși titlu ei. Veți spune că e mai degrabă un fals, pentru că nimeni nu se va ridica din cărucior sau nimeni nu-și va căpăta vederea până la finalul vieții de pe acest pământ blestemat. Purtăm cumva o emblemă care poate face mai degrabă rău prin amăgirea pe  care o propagă, ar putea fi o altă obiecțiune. Din început strig că nu este așa și argumentez :

  • În primul rând e o problemă de atitudine. În povestirea din început neascultarea mea era evidentă. Obrăznicia mea era o chestiune demonstrată. Dizabilitatea sufletească , de caracter era vizibilă. Dar vine cineva și îmi spune că nu este așa. Că de fapt eram opusul a ceea ce spuneau alții că sunt. Că de fapt eram cuminte, ascultător și bun. Eu știam că nu sunt așa, dar omul acela îmi repeta altceva, care de fapt îmi plăcea. Era o minciună? Chiar și mama era contrariată de opinia vizitatorului nostru care parcă nu a văzut și auzit nimic din răzvrătirea mea. În lăuntrul meu , în urma afirmației făcute că sunt cuminte a început o construcție nouă de suflet care se chema convingere. Eram convins că puteam fi altfel , iar musafirul meu stătea martor pentru a-mi confirma această stare pe care el o vedea pentru că avea niște ochi speciali și o inimă specială. El  îmi aducea o realitate a ceea ce puteam fi pe fondul unei oferte de încredere și dragoste. Înainte  a avea un comportament de băiat cuminte trebuia să am o atitudine de băiat cuminte. Parcă acel om îmi  aducea din viitorul meu în prezent acel statut de copil ascultător pe care nu-l dovedeam practic în acel moment.  Și i-am dat dreptate acelui om deși , poate că toți ceilalți l-ar fi contrazis.Parcă m-am vindecat de o boală.  Felul lui de  a vedea lucrurile m-a convins. Mai lipseau câteva secunde ca să dovedesc și prin comportament că sunt așa cum spunea acel om.

        Urmăriți acum argumentul pe care numele asociației ”Ridică-te și umblă” îl oferă. În primul rând nu niște oameni aruncă aceste cuvinte pentru a fabrica o baie de fericire goală. Expresia această a fost spusă cândva, acum două mii  de ani de către Mântuitorul lumii cuiva care stătea paralizat de treizeci și opt de ani lângă un lac unde se credea că apa aceea putea face minuni. După ce îl întreabă dacă vrea să se facă bine și după ce acel om de la marginea lacului i-a răspuns că nu are pe nimeni care să-l ajute, atunci s-au rostit cuvintele memorabile „ridică-te și umblă”,care au dat numele asociației noastre. După aceste cuvinte, care îl invitau să se ridice putea să se întâmple și alt scenariu. Paraliticul ar fi putut gândi că sunt doar vorbe goale și nu ar fi făcut nici un gest, nici un efort să se ridice pentru că nu credea în siguranța invitației de a se ridica a Celui binevoitor. Înainte de a se ridica fizic acel om s-a ridicat sufletește și spiritual, pentru că a crezut cuvintele pline de dragoste a Celui care își vizita sanatoriul plin de suferinzi. În mintea și inima lui a fost convins că realitatea ridicării pe care i-a dat-o acel Străin din Galileea este a lui și și-a însușit-o.

        Prima evidență trebuie să ne fie clară: suntem bolnavi nu doar fizic, ci și sufletește, în mintea și inima noastră. Aici este cea mai mare luptă. Dacă nu te consideri bolnav în interior, sănătatea fizică este fără rost, pentru că vei duce boala morții pe niște picioare vindecate doar pentru puțin timp. La ce ne-ar trebui vindecarea ochilor dacă în noi va fi un întuneric dens al păcatului și al neascultării. Vindecătorul dorește întâi să ne vedem nevoia de restaurare pentru întregul vieții noastre, începând cu mintea și inima, apoi continuând cu refacerea fizică totală. Important este să ne expunem în fața celor două verbe active și cerești: ridică-te și umblă!

  • Deci în al doilea rând este o chestiune de credință, care îți rezolvă pe baza încrederii în Cel care ne vrea binele nostru veșnic problema de dublă dizabilitate: cea din lăuntrul nostru, care este cea mai gravă pentru că e o problemă morală și spirituală și cea din exterior, cea fizică. Rezolvarea dizabilității interioare deschide rezolvarea celei exterioare la timpul potrivit.
  • În al treilea  rând e o chestiune de timp. Dacă în urma poruncii de a te ridica ai primit prin credință această realitate a vindecării de care ești convins că ai și primit-o, acum mai este doar o chestiune de timp când Vindecătorul dorește să fie de față, când va veni a doua oară ca să ne vadă ridicându-ne fizic și scăpând de ultimul obstacol al urmărilor păcatului.

        De aceea speranța  transmisă de expresia biblică turnată în numele asociației înființate este ambarcațiunea care poartă spre destinația finală vindecarea inimii primită acum pentru a întâlni curând vindecarea fizică promisă. Și este puțin lucru?

 

George Uba