Cursa cu... încetinitorul

 

„... alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus.”
Filip. 3,14

 

        Există un joc numit „cursa înceată cu bicicleta”. Obiectivul cursei este să nu te grăbeşti să porneşti imediat ce auzi pocnetul pistolului ci, dimpotrivă , cât mai târziu posibil. De fapt este preferabil să rămâi în loc pe bicicletă, fără ca picioarele să-ţi atingă pământul. Greu lucru! Şi împotriva spiritului nostru de competiţie! Cu alte cuvinte, obiectivul cursei era să ajungi ultimul la linia de sosire. Şi erai declarat câştigător.

        Îmi imaginez că un vizitator, care ar fi fost întâmplător campion la ciclism în ţara lui s-ar fi oprit, uitându-se la cicliştii aliniaţi la start şi ar fi gândit: „Mi-ar place să particip la cursa asta şi să-i învăţ pe neştiutorii ăştia câte ceva.” Dacă din politeţe i s-ar fi oferit această posibilitate, închipuiţi-vă uimirea lui când, la pocnetul pistolului, ar fi ţâşnit şi, odată ajuns la linia de sosire, s-ar fi întors şi ar fi văzut că toţi ceilalţi sunt încă la linia de pornire într-o întrecere de menţinere în echilibru a bicicletei! Şi apoi şocul lui când ar fi descoperit că el a ieşi pe ultimul loc!

        Cei care vin la întâlnirea asociației sau a bisericii „Ridică-te și umblă” vor vedea nu atât de mult performanța a ceea ce fac persoanele cu dizabilități, cât calitatea relației. Nu este o competiție de a dovedi care este mai bun, ci ce și cât trebuie să învăț dela celălalt, sau ce trebuie să dăruiesc celui de lângă mine. Scopul nu este să am un rezultat competitiv, mai bun decât al vecinului, ci cum să-i creez apropiatului meu condiții cât mai bune de a vedea partea esențială a vieții.

        Toţi urmărim pacea şi fericirea într-o cursă a vieţii în care dorim aprig să fim câştigători. Dar întâi trebuie să-ţi defineşti scopul vieţii şi apoi stabileşti structura şi mijloacele prin care îţi îndeplineşti obiectivul. Pericolul în a căuta o plăcere nu constă în a te izola de ea ci de a o trăi fără să-ţi răpească scopul ultim al vieţii stabilit în termenii absoluţi ai existenţei spirituale. Plăcerea de a mânca, de a iubi, de a comunica, de a te juca, de a viziona, de a cânta nu trebuie văzută  ca un platou de delicatese pus înaintea noastră, de pe care putem alege sau respinge lucruri fără să stăm prea mult pe gânduri şi fără nici un fel de consecinţe. Plăcerea trebuie definită mai întâi, şi pe baza acelei definiţii, va trebui să facem alegeri corecte, care la rândul lor ne vor oferi delectare şi nu vor sfârşi prin a ne distruge.

        Creştinismul este o cursă inversă decât cursa firii omeneşti. Nu ne grăbim să trăim cât mai mult şi mai bine ca alţii. Nu ne grăbim să punem mâna pe lucruri , chiar dacă este drept să fie ale noastre. Nu ne grăbim să scăpăm de oamenii care nu ne convin. Nu ne grăbim să mâncăm ce este mai dorit poftei noastre. Nu ne grăbim să ne facem dreptate şi nu ne repezim la ocazii profitabile. „Alerg spre ţintă”, dar după ceasul lui Dumnezeu, urmărind calitatea relaţiei, nu lucrurile care vin din relaţie.

Nu reputația contează

        Un exemplu întâmplat cu vreo trei ani în urmă poate fi concludent. Tatăl meu mă sună într-o duminică seara, şi cu o voce disperată mă anunţă că mama a făcut un alt accident vascular pe când pregătea ceva la bucătărie pentru băieţii ei care urmau să o viziteze. Era al cincilea accident vascular. Am sunat la o familie prietenă şi au dus-o la spital . Doctorul nu i-a mai dat şanse de revenire. Era pareză şi pe partea dreaptă şi pe stânga. Deja întrevedeam greutăţi mari în privinţa modului cum aveam să-i asistăm pe amândoi părinţi, având în vedere că nu mai erau valizi. M-am rugat amintind lui Dumnezeu că El a mai făcut miracole în alte patru situaţii. Nu cred că a durat mai mult de cinci minute rugăciunea. M-am sculat cu apăsarea unui fapt care nu mai putea fi schimbat:  mama avea să rămână legată de pat şi de incapacitatea de a mai vorbi. L-am sunat pe fratele meu să mergem de urgenţă a doua zi de dimineaţă. Pe drum îmi face o mărturisire: toată noaptea m-am rugat lui Dumnezeu să-mi salveze mama. El care nu de mult s-a lăsat de tutun şi băutură. El care nu este membru al unei biserici. El care nu citeşte Biblia ca mine în fiecare dimineaţă. Mă sună tata de la spital în timp ce mergem spre ei şi, spre surpriza noastră mi-o dă pe mama la telefon. Vorbea şi mişca picioarele şi mâinile. La tomograf nu i-a ieşit nici o urmă a accidentului. În timp ce eu am gândit raţional, fratele meu a gândit prin credinţă. Mi-a fost aşa de uşor apoi să îi mulţumesc Marelui Medic pe parcursul unei ore întregi, fără nici o oboseală a raţiunii. Cei nepromițători, cei care nu sunt cu performanțe religioase pot fi mai avansați în alergarea lor decât cei care se declară câștigători din oficiu. Şi cred că Dumnezeu va face şi cu el o minune a credinţei.

Care este scopul tău?

        Dacă dizabilitatea ta este centrul preocupărilor tale, socotind din start că nu ești bun pentru locul întâi, sau pentru performanță, atunci ai pierdut înainte de a te lansa în alergare.

        Se vorbeşte prea puţin şi chiar deloc de plăcerile cumpătării, a răbdării, a tăcerii, a iertării, a împăcării, a dăruirii, a rugăciunii, a comunicării care au în existenţa umană o alergare lentă pentru natura noastră, dar sunt câştigătoare de viaţă adevărată.

        Dacă cineva nu înţelege că scopul vieţii trebuie să determine stilul de viaţă, stilul lui de viaţă va fi găunos şi îşi va risipi viaţa în zadar. Scopul! Acest foarte important cârlig de care stă agăţat tot restul vieţii.

        Locurile unde mergem, prietenii pe care ni-i facem, limbajul pe care îl folosim, spectacolele pe care le vedem, cărţile pe care le citim, gândurile pe care le întreţinem – toate trebuie aduse în acord cu scopul la care am fost chemaţi de Dumnezeu.

        Deci... start! Hei, unde te grăbeşti? Adu-ţi aminte de reguli! Cine ajunge ultimul în a se iubi pe sine... câştigă! Ridică-te, deci și aleargă!

 

George Uba