Cine pierde... câștigă!

 

        Henri Nouwen, un mare om care s-a dedicat slujirii persoanelor cu dizabilități repovesteşte un basm din veche Indie:

        Patru fraţi din familia regală s-au hătărât să se pregătească, într-un domeniu anume. Timpul a trecut şi fraţii s-au întâlnit pentru a arăta ceea ce au învăţat.

        „Eu m-am pregătit în ştiinţă”, a spus primul „acum pot să iau un os al unei creaturi şi să modelez carnea pe el”.
        „Eu”, a spus al doilea, „ştiu cum să fac să crească pielea şi părul acelei creaturi dacă pe oase există carne”.
        Al treilea a spus: „Eu pot să creez mâinile şi picioarele dacă am carne, piele şi păr”.
        „Şi eu” a concluzionat al patrulea, „ştiu cum să dau viaţă acestei creaturi dacă ea are forma completă”.

        Fraţii au plecat în junglă pentru a găsi un os aşa încât să demonstreze ceea ce au pretins că au învăţat. Soarta a făcut ca osul pe care l-au găsit să fie al unui leu. Primul a adăugat carne pe oase, al doilea a făcut să crească piele şi păr, al treilea l-a completat făcând mâinile şi picioarele şi al patrulea a dat leului viaţă.

        Scuturându-şi coama, bestia feroce a sărit asupra propriilor ei creatori, i-a omorât pe toţi şi a dispărut satisfăcută în junglă.

Creatorii disperării

        Noi avem capacitatea de a crea numai ceea ce ne devoră. Ţintele şi visele ne pot distruge. Posesiunile şi proprietăţile se pot întoarce împotriva noastră şi ne pot distruge dacă mai întâi nu căutăm Împărăţia şi Neprihănirea lui Dumnezeu lăsând ca El să sufle viaţă în ceea ce noi facem. Faptul că posedăm niște limite fizice, care ne împovărează viața, simțim că suntem datori să evadăm în preocuparea de a crea o stare de suflet numită... depresie. Dacă nu avem lumina ochilor, sufletul nostru cere să vedem în negru tot ce trăim. Dacă suntem în cărucior atunci amplificăm o stare de spirit prin care sugerăm că nu vom ajunge niciodată la destinație. Când o suferință se mai cațără și ea  pe umerii dizabilității noastre prelungim depresia într-un soi de disperare.

        Din perspectiva unui om valid, fără dizabilități evidente ar putea evalua situația ca fiind justificată văzând starea celui limitat fizic. Adică are dreptate să fie depresiv și căzut sufletește. Dar e corect și normal să creem o stafie a supărării pe soartă, pe Dumnezeu, pe noi înșine, pe alții, pe orice și oricine credem că ne întunecă orizontul nostru de viață?

        Este drept că pentru a crea o stare deplorabilă a sufletului nu ne trebuie un efort mare. Ne uităm la ce am pierdut și ne cuprinde instantaneu jalea. Dar dacă vrem să construim o bucurie continuă, o speranță plină de vigoare , care nu se stinge vreodată, dacă vrem să modelăm o stare de suflet plină de lumină atunci...nu reușim! Și cum să nu te apuce disperarea! Dar există o veste bună! Avem dreptul la o viață excepțională, dar pentru a o avea trebuie să mai pierdem ceva. Parcă era vorba de o veste bună? O altă pierdere poate vorbi de ceva bun? Ei bine, da!

Scutire de impozit

        „Fiindcă oricine va voi să-şi scape viaţa o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine o va mântui.” Luca 9,24

        Cine spune aceasta? Chiar Mântuitorul lumii. Oare cum poți să accepți că poți fi salvat printr-o altă pierdere? Isus nu știe de dizabilitatea mea? Tot mie îmi cere să mai renunț la ceva? Nu e deajuns că nu mai am ochi, sau picioare, sau mâini? Și dacă îmi cere viața eu cu ce mai rămân? Bună întrebare! Cu nimic... din ceea ce îmi aparține. Adică îmi cere să pierd viața pe care eu mi-am creat-o după mintea și simțirea mea afectată și fisurată de păcat.

        Impozitul pe care eu îl plătesc pentru viața pe care mi-o construiesc după mintea mea este... moartea. „Căci plata păcatului este moartea...” Rom. 6,23, adică impozitul. Ca să ne scăpăm viața de oamenii răi ne izolăm și ne ascundem. Dacă vrem să ne scăpăm viața de vina propie dăm vina pe alții. Dacă vrem să ne scăpăm viața de incapacitatea noastră fizică dăm vina pe Dumnezeu. Dacă vrem să ne scăpăm viața de durere și supărare ne agățăm de substanțe interzise. Realitatea este că evident va fi o pierdere continuă și definitivă. Ne întindem o capcana sigură și mortală. Ce vrea să ne spună Creatorul vieții noastre? El vrea să ne convingă de nevoia de a scăpa de gândurile noastre negre, de a le pierde; de a scăpa de pretenția noastră de a crea propria noastră stare de suflet; de a scăpa de faptele noastre pe care le credem bune și cinstite, care de fapt sunt pe un suport de egoism și mândrie. Ceea ce ne face să acceptăm să ne pierdem viața noastră afectată este darul care ni se face: viața lui Isus în locul vieții noastre! Deodată primim încredere neclintită în făgăduințele Lui; primim bucurie în ciuda deficiențelor fizice; avem picioare, mâini, ochi și urechi ale noii ființe spirituale nou creată; avem viață veșnică începând cu totala pierdere a vieții noastre defecte. Suntem o valoare incontestabilă, cântărită de Fiul lui Dumnezeu prin Însăși viața Lui. Cu alte cuvinte nu mai plătim nici un impozit păcatului. Dimpotrivă ne trezim cu dreptul la eternitate, care ne promite și eliberarea în curând de orice limitare fizică.

        Spune-mi acum, mai ai motive să fii deprimat?

 

George Uba